Informaţii despre Oradea şi jud. Bihor

ELENA MURARIU: „Descoperirea icoanei mi-a deschis drum de lumina”

DESPRE AUTOR:
Nascuta in 1963 la Zvoristea, in apropierea manastirilor din nordul Moldovei, Elena Murariu este cea mai valoroasa reprezentanta a icoanei contemporane romanesti. Icoana Sfantului Stefan cel Mare, daruita prin mana Prea Fericitului Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane la Putna in iulie 2004 este cea mai celebra realizare a sa (http://www.stefancelmare500.ro). Ca o recunoastere a valorii, artista a fost invitata sa participe in importante expozitii, cum este si cea organizata in acest sfarsit de februarie la Vatican, a primit distinctii la manifestari din tara si strainatate iar in 2004 i-a fost conferit premiul Uniunii Artistilor Plastici pentru Arta Sacra. Lucrarile sale sunt raspandite in toata lumea crestina, unele dintre ele aflandu-se acum peste mari si tari, cum ar fi pictura murala din Turnul din California.





– Icoanele tale sunt asa de pretioase incat par menite sa fie daruri imparatesti. Cine sunt cei care-si permit asemenea daruri?

Din capul locului mi-am pus asa problema: in loc sa caut solutii pentru a realiza lucrari cat mai ieftine, m-am straduit sa obtin lucrari de cea mai buna calitate, din toate punctele de vedere. Lucrarile mele sunt gandite, ca in vechime, prin prisma vesniciei. Eu si ctitorul de icoana trecem dar icoanele vor ramane spre cinstea noastra si Slava lui Dumnezeu. Icoanele mele sunt straine de „aromele identic naturale”. Ele chiar sunt facute din lemn vechi si tratat, aur de multe carate, pigmenti fini si rezistenti, pictura, teologie, toate la o calitate in fata careia si expertii in materie se inclina.

– Sa inteleg ca lucrarile tale au preturi mari?

Nu. Lucrarile mele au pretul corect pentru ca ele vin sa raspunda unei nevoi a celui care comanda si nu dorintei de a obtine un obiect ieftin. Cine are nevoie de un Rolls-Royce nu-si cumpara Dacia.

– Ce te-a apropiat mai mult de sacru incat sa-l imbratisezi si prin profesie?

Marturisesc faptul ca profesia m-a apropiat de sacru si nu invers. Eu am ajuns prin arta la icoana iar icoana m-a apropiat de credinta. Munca in biserici cu picturi de patrimoniu si ani de zile petrecuti in lacasuri bisericesti m-au sensibilizat in acest sens.







– Ce inseamna munca pe santierele de restaurare, unde icoanele si frescele isi recapata odata cu stralucirea si mesajul prin care autorul ajunge la ochiul si la sufletul privitorului?

Aceasta e o dulce povara. Spun povara pentru ca zona de culise a muncii restauratorului de pictura murala este destul de aspra. Instrumentele de lucru ale pictorului restaurator sunt: mistria, dalta, ciocanul, buretele si, abia in final, pensula si paleta. Cenusareasa, pana a ajunge la bal, roboteste mult in bucatarie! Povara acestei meserii o constituie frigul, umezeala, mediul toxic, caracterul unic al fiecarei interventii, lucrul la inaltime, departarea de casa si cate asi mai cate. Pana a se ajunge la bal se poate ajunge la spital! Dar, evident, aceasta meserie iti da si mari satisfactii care-ti motiveaza cu prisosinta sacrificiile. Cand biserica neagra ca un horn de soba isi recapata haina picturala originala, restauratorul uita povara si simte doar bucuria.

– Da-ne cateva repere cu adevarat importante din viata si profesia ta.

M-am nascut la Zvoristea in judetul Suceava. Clasele primare le-am urmat la scoala din sat unde am fost remarcata de invatatoarea mea si incurajata sa urmez un invatamant de specialitate artistic. Clasele gimnaziale le-am facut la Botosani, liceul la Iasi, facultatea la Bucuresti iar apoi m-am specializat in restaurare de pictura murala in Italia. Am avut prima expozitie in perioada liceului. Expuneam caricatura. Apoi au urmat expozitiile de grafica si, dupa o pauza de zece ani, cele de arta religioasa: desen, icoana. Am lucrat ca ucenic restaurator, restaurator specialist si coordonator de lucrare pe importante santiere de restaurare ca: Humor, Voronet, Curtea de Arges, Stavropoleos, Bistrita valceana, Manastirea Dintr-un Lemn, Topolnita, Slatioara, Fundenii Doamnei si asa mai departe.

– Ce porti cu tine oriunde ai fi din miracolul locurilor unde te-ai nascut? Ti-a determinat acesta evolutia ulterioara?

Gandul la Zvoristea imi da o stare de bine, imi da putere dar si duiosie. Cat despre miracol, cred ca acesta tine mai curand de copilaria traita deplin si mai putin de locul in sine. Faptul ca m-am nascut in nordul Moldovei nu cred ca a avut o influenta covarsitoare asupra evolutiei si profesiei mele. Am colegi care au crescut la bloc „cu cheia la gat” si asta nu i-a impiedicat sa fie mari artisti.

– Momentul in care ai inceput sa pictezi icoana nu era tocmai prielnic unei astfel de orientari. Cum de nu te-ai descurajat?

Am inceput sa pictez icoana inainte de `89 dar decizia de a „scoate in lume” ce pictam am luat-o mai tarziu. Intr-adevar, domeniul artei nu era tocmai prielnic unei astfel de orientari. Dar nici acum nu este prielnic. Arta religioasa se afla intr-o perioada de timida renastere iar majoritatea „creatiilor” contemporane tine inca mai mult de artizanal si kitsch. Societatea de consum si-a pus amprenta asupra domeniului. La fel cum in domeniul muzical manelele sunt omniprezente si in domeniul artei religioase suntem asaltati de „manelicoane”, daca imi permiti acesta licenta. Le intalnim pe culoarele de la Carrefour, la piata, pe trotuare, in biserici, in expozitii cu pretentii, la aeroport, in magazinele Uniunii Artistilor Plastici. Este exasperant! Iconarii au de ales intre a fi producatori de manelicoane sau creatori de icoana. Varianta din urma, se intelege ca si-o asuma destul de putini dar slava Domnului, vad ca acestia nu s-au descurajat.







– Ai simtit vreodata ca ai fi vitregita de anumite posibilitati comparativ cu colegii tai, artistii laici.

In anii de scoala mi-am dorit sa fiu pictorita. Asta isi doreau cei mai buni dintre colegii din generatia mea. Dupa facultate m-am manifestat ca artist grafician. Imi cantam neputintele, revoltele si tenebrele. Nu ma implinea ceea ce faceam dar, in oarecare masura, ma multumea. Mergand la expozitiile altor artisti, vedeam de cele mai multe ori, cum zice poetul, „alte masti, aceeasi piesa / alte guri, aceeasi gama” si mi se parea ca joc intr-un teatru absurd. La o vreme am renuntat cu voiosie la acest drum, considerandu-l nepropice mie. Descoperirea icoanei mi-a deschis drum de lumina si m-a implinit.

– Pentru multi, icoana pare a fi ceva demodat. Ceva ce tine mai mult de trecut. Tu ce parere ai?

A spune ca icoana este demodata este atat de gresit cum am spune ca Mantuitorul este demodat. Ceata celor atinsi de apostazie este mare dar si mai mare este cea a celor pentru care Iisus Cristos este pilonul central al existentei lor. Icoana tine de lucrurile perene. Chiar daca icoana a trecut in ultimii 200 de ani prin vitregii cauzate de iluminism si secularizare, ea n-a murit. In ultimele decenii icoana a inceput sa castige teren. Interesul pentru ea creste. Grupul iconarilor din spatiul ortodox dar si din lumea occidentala se mareste de la zi la zi. Se ridica sute de biserici ce au nevoie de icoane, crestinii cauta icoane care sa-i ajute in rugaciunile lor, apar sfinti noi ce au nevoie de icoana. Domeniul este viu, in crestere.

– Se stie ca in vechime icoanele erau pictate de catre calugari. Cum te simti imbratisand o meserie destinata pana mai ieri in exclusivitate barbatilor.

Daca urmarim cel putin in istoria artei spatiului nostru multi dintre cei care pictau icoane sau zugraveau biserici erau mireni. V-as da cateva exemple doar: Toma de la Suceava – mare sef de scoala, Dragos – cel ce a pictat biserica Arbore, Dobromir, Parvu Mutu, Constantinos si cati altii. Nu exista nicaieri vreo interdictie care sa-i opreasca pe mireni indiferent daca sunt barbati sau femei sa picteze icoane. Rugaciunea se poate face si in afara ziduriloe manastiresti. Acelasi lucru este valabil si pentru post. Cat despre ispite, acestea nu ocolesc nici lumea dar nici manastirile. Mirenii sunt si ei madulare ale Bisericii iar daca rodul muncii lor este valoros din punct de vedere teologic si artistic atunci Biserica are de castigat.

– Cand te asterni trudei pentru a realiza o icoana, care este imboldul? Pornesti de la o tema? Ori, pur si simplu dintr-o pornire launtrica?

Iconarii in general pornesc de la o comanda caci realizarea unei icoane presupune un consum destul de mare de resurse. Nici eu nu fac exceptie de la aceasta regula. Pictez icoane pentru biserici, pentru credinciosii si pentru oamenii mai putin apropiati de biserica dar care sunt iubitori de arta si vad in icoana o prezenta ziditoare. In plus, trebuie sa stii ca icoana presupune un exercitiu continuu. Tema trebuie exersata. Motivele pot fi diverse: misterul unui chip dintr-o icoana veche care ma urmareste, o anumita intamplare cu talc din viata unui sfant, o sintagma careia nu-i prind intelesul. Incep sa lucrez provocata in general de amanunte care ma misca. Ca sa pot picta trebuie sa am ceva in inima, o anumita traire greu de definit. Dupa coacerea gandului, il imbrac in tipic, cizelandu-l, straduindu-ma sa nu cad in stereotipia gestului bisericos, caracterizat cu umor de parintele Arsenie Papacioc „tipic, tipic, dar la inima nimic”… Nu pot picta o icoana daca nu ma framanta ceva legat de acel subiect. Din acest punct de vedere ma comport ca un artist.







– In afara de stapanirea impecabila a tehnicii, ce crezi ca te individualizeaza fata de alti iconari?

Acceptarea provocarii de a ma abate fara a ma rataci (sper) de la drumurile batatorite. Creativitatea. Icoanele pe care le pictez nu sunt copii ale altora. Cand accept o comanda pornesc doar de la tema si nu de la un model impus. Noul care-i sperie pe iconarii obisnuiti cu reproducerea modelelor iconice vechi pe mine ma incita placandu-mi cel mai mult. Apoi cred ca ma mai individualizeaza stradania mea de a contemporaneiza icoana fara a o saraci si instraina. Acest lucru este greu de realizat dar pentru mine este un tel.

– Aproximativ in cat timp se intrupeaza o icoana?

Intruparea icoanei trece prin doua etape. Cea a intruparii mentale (iconarul se gandeste la ea, se roaga, se documenteaza, o picteaza in gand) si cea a intruparii materiale cand deja o transpune pe un suport. Durata poate fi foarte diferita depinzand de evlavia pe care o ai la sfantul respectiv, de rugaciunea iconarului, de subiect, marime, tehnica utilizata, timpul de documentare, de faptul daca icoana este a unui sfant nou sau a unui sfant ce a mai fost reprezentat si, nu in ultimul rand, felul in care sufla Duhul Sfant. Astfel, nasterea unei icoane se poate face in cateva saptamani iar alteori luni si chiar ani.

– Am inteles ca la icoana Binecredinciosului Stefan cel Mare ai lucrat 12 ani.

Da. A fost un proiect complex care a mers destul de anevoios fiind prinsa concomitent si in alte „proiecte” printre care nasterea si cresterea celor doi copii ai mei. Era o icoana a unui sfant nou a carui hagiografie era neexplorata.







– Cum s-a nascut ideea icoanei Binecredinciosului Stefan cel Mare?

Ideea mi-a venit in perioada canonizarii voievodului. Mi s-a parut o provocare dar si o datorie sa zugravesc icoana sfantului. Stefan cel Mare a fost un reper pentru mine de cand ma stiu. Mergeam adesea la Putna si ma inchinam la mormant ca atia alti romani de pretutindeni. Mai tarziu am lucrat ca ucenic restaurator in una din bisericile voievodului, la Voronet. Un alt lucru important, pentru mine si familia mea l-a reprezentat si ajutorul pe care ni l-a dat parintele Iachint al Putnei. Iata cateva argumente care sa te puna la treaba!

– Poti sa ne dezvalui cateva dintre proiectele tale pentru viitor?

Toate proiectele ce mi le fac tin in primul rand de familie. Daca in aceasta zona este liniste imi pot face si alte planuri. Printre proiectele mele sunt realizarea unui album, finalizarea restaurarii picturilor unor biserici aflate in lucru, pictarea unor icoane pe care le port de mult in suflet si in gand – bunaoara icoana sfintilor Brancoveni si icoana sfantului Andrei, zugravirea unui iconostas si unei biserici.

– Care sunt oamenii care au lasat urme in sufletul si constiinta ta? Viata, cultura, profesie?

E nenumarat sirul celor carora trebuie sa platesc „drepturi de autor”. Am suferit si sufar influente multiple. M-au influentat, familia, prietenii, colegii, profesorii, picturile vazute, cartile citite. Tuturor le sunt recunoscatoare pentru urmele lasate in sufletul si constiinta mea.







– Familia te sprijina?

Familia este pentru mine izvor de apa vie. Eu si sotul meu avem meserii diferite iar acest lucru ne uneste si ne imbogateste. Cum matematica este slujitoarea tuturor stiintelor in cazul de fata, prin intermediul sotului meu, aceasta slujeste icoana. Imi amintesc cu drag ca una din primele discutii avute cu viitorul meu sot a fost despre paradoxurile graficii lui Escher, teoremele lui Godel si paradoxurile icoanei.







– Spune-ne, copii vostri sunt atrasi mai mult de profesia sotului sau le-ai insuflat dragostea pentru arta.

Si fata si baiatul au atat sensibilitate artistica cat si aplecare spre matematica. Dar cum vor evolua in viitor, daca vor fi iubitori de frumos si adevar ori creatori, daca vor avea dragoste pentru rationament si paradox sau pentru acuarela doar Bunul Dumnezeu o poate sti. Pana acum, criticile lor mi-au fost de ajutor prin sinceritate si prospetimea observatiei.

– Te consideri o persoana implinita?

Implinirea vine atunci cand exista un echilibru intre vise si realizari intre potential si real. Eu simt ca „visez realist”. De aceea, de foarte multe ori, sunt placut surprinsa ca realizarile sunt pe potriva viselor.

– Elena, ai cumva si nemultumiri?

Nemultumiri fundamentale nu am. Dau Slava Domnului pentru toate! Totusi, daca ziua ar avea mai mult de 24 de ore, poate as reusi ca mai multe din icoanele ce le port de ani, in suflet sa le fac sa treaca dincoace de virtual.