Informaţii despre Oradea şi jud. Bihor

Convingerea mea eretică în ce priveşte obiectivitatea lui Moş Crăciun a suferit nişte zdruncinături zdravene

chiar când mi-am propus să-l urmăresc mai îndeaproape, să aduc şi alte argumente teoriei mele. După mine, Moşul merge cu prioritate la copiii bogătanilor, la cei din clasa mijlocie mai trimite câte un părinte sau câte un funcţionar de la cine ştie ce firmă, iar la sărmani, mai ales la aşa-zişii neinstituţionalizaţi, nu mai are pe cine trimite nici măcar cu o urare.

Mai credeam, să-mi fie iertat acest lucru, poate mai cred şi astăzi, că pehlivanii, cei ce au fost poate cei mai vizitaţi în copilărie de către Moş Crăciun, nu mai cred în El, poate din cauza maşinuţelor pe care şi le doresc acum, care nu mai încap în sacul Moşului şi apoi sunt atâtea Crăciuniţe, mai mult sau mai puţin îmbrăcate… în straiul roşu tradiţional. Spre seară soseşte primul colindător: o fetiţă, colindător solitar, cu o voce deosebit de frumoasă. Aflu că activează într-o formaţie corală.

O superstiţie spune că e bine să-ţi intre în casă, prima dată, la colindat, un băiat. De aceea când vin alte două fetiţe, nu le primesc în casă, ci le pun să-mi colinde, foarte încet. Fie că se grăbeau, fie că stilul de interpretare era rap sau rock, fie cântatul în şoaptă, tropăitul pe loc, sau toate acestea, au realizat un moment comic deosebit de reuşit încât însăşi fetiţele au izbucnit într-un râs, ca un clinchet de clopoţei. Simţeam cum se topeşte pornirea mea împotriva unui Moş Crăciun corupt sau coruptibil, ori nu ştiu cum să-i zic. Mai târziu, piesa de rezistenţă a tuturor prichindeilor colindători a constituit-o prestaţia a doi frăţiori, un băieţel, cum aşteptam eu, şi o fetiţă. Au cântat ceva ce nu auzisem până atunci, dar în acelaşi gen cu colindele cunoscute.

Cizelate la interpretare de credeai că puii aceia de om se găsesc pe o mare scenă unde n-ar fi dorit să le scape nimic din ce ar putea ştirbi măreţia cântecului lor. Am aflat că le-au învăţat de la Grupă, lăsându-mă pe mine să bănui care grupă. I-am trimis în sinea mea un gând bun şi sincer educatoarei, părinţilor şi bunicilor acestor copii, zicându-mi: iată că se poate, nu-i totul pierdut, găndindu-mă la zicerile acelea, poate mincinoase, dacă nu plătite, că tineretul este mort după manele cu textele acelea de două lulele şi trei surcele. Mi-am amintit şi de altă durere, când, fără să vreau, asistam de peste un gard, la repertoriul unei grădiniţe dintr-un sat unde, în detrimentul oricărui cântecel specific satului sau vârstei copiilor, se repetau cântece cu texte ca: "pe nisipul fierbinte, nu sunt o fetiţă cuminte" etc. Gâgâlicii nu prea înţelegeau despre ce e vorba, dar cum astea se imprimă mai abitir ca "Îngeraşul" în memoria lor, mai târziu vor constata că asta este credinţa lor. Desigur, dragostea pentru valorile perene ale satului şi ale neamului vor avea de pierdut. Apoi, căutând pe fereastră să văd la alte blocuri sosirea Moşului, am observat o scenă la pubelele de gunoi. Venise un tată cu doi copii şi un câine. Găsind ceva, s-a grăbit să împartă copiilor, apoi a gustat şi el.

A mai găsit ceva ce a dat câinelui, dar… şi pisicilor ce stăteau mai departe şi care mai înainte fuseseră smintite de către el. Scena aceea cu copiii adunând spre gură cu ambele mâini, câinele şi pisicile mâncând într-o armonie, chiar dacă, de moment, m-a făcut să-mi zic: Există Moş Crăciun şi acesta este spiritul lui! Nu ştiu apoi de ce mi s-au împăinjenit ochii în lacrimi. Am ridicat privirile rugându-mă: Doamne, care ai făcut Lumea, cu nenumăratele ei legi, mai dă, Doamne, încă una, cum a zis un poet, pentru oropsiţii din Ţara asta, unde câţiva obţin din talanţii lor de cinci ori pe atât, în timp ce nevoiaşii devin tot mai săraci, încât mă tem că tot mai mulţi vor căuta în containerele în care vor fi tot mai puţine resturi alimentare.

Crisana