Informaţii despre Oradea şi jud. Bihor

În vârstă de 78 de ani, Traian Pinţa din Dumbrăviţa de Codru este ultimul supravieţuitor dintre sătenii care l-au alungat din sat în urmă cu 30 de ani pe preotul Ilarion Glodea. Legenda spune că, furios, preotul i-a blestemat pe săteni ca, după moarte, să nu-i primească pământul. Ţăranii susţin că grozăvia se împlineşte. Şi morţii lor se transformă în strigoi...

Popa

Unsuros ca o dâră de melc uriaş, drumul urcă abrupt ca pe casă. Gospodării răzleţe, cu acoperişuri sângerii, cocoşează spinările dealurilor, îngenunchindu-le parcă pentru rugăciune. Înconjurată cu ziduri din piatră, casa lui Traian Pinţa dormitează retrasă într-un pâlc de copaci bătrâni. Moşul crapă cu un iatagan căpăţâni de bostan povestind într-o ardelenească molcomă, cântată. "Tăte or pornit de la popa Glodea, amu-s 30 de ani. Şi poate şi amu' trajem"...
Părintele Ilarion Glodea e una din legendele satului. "Era bărbat înalt, solid, serios şi sever, gospodar, cu trei copii mici, da' prea mult cătă el. Tu-i dădeai contribuţia la biserică, el îşi lua un car de lemne şi zicea că n-ai plătit. Şi-or păţit asta mulţi, nu unu'...", povesteşte bace Traian.

Blestemul


Neînţelegerile au început în vara anului 1973. "Într-o seară, numa' ce mă trezesc în bătătură cu cuscru-meu, Gheorghe Purtan, care avea în grijă un bătrân: ". De când e lumea nu se auzise în Dumbrăviţa de Codru să nu se tragă clopotele la mort. "Aşa că am mărs la popa, continuă bace Traian. , i-am zis eu. El: . No, ce-om face? Cuscru' a chemat la slujbă pe pătrupopu' de la Beiuş cu care era oleacă de neam. De ruşine a venit şi Glodea, da' când să fie plătit a zis , aşa, cu duşmănie".
Nimeni nu credea că bătrânul, om cu frica lui Dumnezeu, nu şi-a plătit contribuţia, aşa că, după câteva săptămâni de discuţii, oamenii şi-au făcut curaj şi au năvălit peste preot. I-au cerut pe ton răstit să prezinte evidenţele. "Satul l-a prins că nu poate da samă cu banii şi i-a zis: . El aşa s-o supărat că în două săptămâni a plecat şi dus a fost. Oamenii zic că a şi blestemat în biserică: ".


Întoarcerea acasă

Din cei care s-au pus în urmă cu trei decenii cu Glodea mai trăieşte doar bace Traian. Până şi popa a murit prin anii '90. Doar blestemul, nu. "Nu cred c-a avut boală pe mine, că m-am purtat frumos cu dumnealui şi mi-am plătit contribuţia tot timpul. Numa' că şi cuscru' şi-a plătit şi pentru aia tot s-a întors". Asta e ce cred ţăranii. Că, blestemaţi de popa, morţii lor "se întorc" acasă şi fac prăpăd.
Purtan, cuscrul lui Traian, a murit pe 4 mai 1996. "La două săptămâni a şi venit acasă", povesteşte fiica acestuia, Viorica Pinţa (foto). "Era într-o marţi, spre Rusalii. Bărbatu' era la boi, io dormeam în tărnaţ şi numa' ce am simţit aşa, o greutate pe piept, friguri mari, şi m-am trezit. Se auzeau paşi prin curte. Dacă ştiam cine-i, şi muream în pat! Io am dat să ies în curte şi atunci l-am auzit pe tata umblând în casa bătrânilor. S-a învârtit p-acolo, zbierând şi făcând lucru neomenesc, după care a luat-o spre casa lu' frate-meu, bătând cu bota pe drum. La ei multă vreme".

Fiara

Nora lui Gheorghe, Viorica Purtan (foto), este îngrozită şi acum. "Ferească Dumnezeu de lucru rău! Dacă-mi povestea cineva îi ziceam , da' am păţit-o eu!". Viorica spune că prima dată s-a trezit cu socru-său în bătătură pe la miezul nopţii. "Era cam jumăta' la 12 şi am auzit vacile jderând în poiată. Apoi am auzit o larmă ca şi cum s-o fi basculat o remorcă de lanţuri în curte. M-am speriat. Zic: . Stau oleacă şi aud zguduindu-se ceva sub geam, de trosneau roletele. Iau fata cu mine şi, când să trag pătura din uşă să ies afară, aud zgomot mare ca şi când s-ar fi îmburdat căputu'. Mă uit, căputu' la locul lui. Când se face linişte, aud paşi şi câinele bătând spre ocol, apoi scheunând ca bătut cu bota. Aşa speriat o fost c-o fugit în grădină, de unde o lătrat toată noaptea, da' n-o avut curaj să vină acasă până dimineaţă...".
Deşi n-a văzut pe nimeni, Viorica e sigură că a fost bătrânul Purtan. "Aveam noi două vaci. Juninca îi era dragă bătrânului, că zicea: . Da' a murit săracu, că avea bai cu inima. La două-trei săptămâni a început să vină pe aici în fiece noapte. Duhnea a mort şi-n poiată, şi-n ocol, până-n drum. Făcea ca fiarele şi avea bai cu câinele şi vacile. La două săptămâni după ce a fătat, viţica lui n-a mai mâncat, a început să pişe sânge şi degeaba am chemat veterinarul, c-a şi murit".

"Moartea" unui mort

Îngroziţi, purtăneştii au chemat preoţi de pe sate să facă slujbe. "Aşa era mroiul, că rugăciunile l-au oprit să mai intre în curte, da-l auzeam umblând pe cale văitându-se şi bolborosind. O zis popa că a umbla până a trăzni pe hotar la noi. Asta a fost la anu', când a trăznit într-un scoruş lângă casă de-au sărit flăcări cale de zece copaci. Şi-abia atunci n-a mai venit moşu'...", povesteşte nora lui Gheorghe.
Oricât ar părea de fantastică, povestea strigoiului este la fel de vie în amintirea familiei ca însuşi bătrânul Purtan. "Ce să-i faci, n-a fost el săracu', ci , cum l-o fi blestemat popa. N-o vrut răul nimărui, dar aşa merg strigoii, la casa lor", zice Viorica Purtan, împăciuitor.
An după an, rând pe rând, sătenii care s-au pus cu popa au plecat dintre cei vii. Ultimul dintre cei blestemaţi de popa Glodea a fost Gheorghe. Acum, a mai rămas un singur martor. Calm, zâmbitor, resemnat. Bacea Traian, care nu se fereşte să recunoască faptul că el crede şi-n strigoi şi-n puterea blestemului. Şi, oricât ar fi de blând, sătenii îl privesc cu teamă...

Există!

Bacea Traian Pinţa susţine că strigoii sunt la fel de adevăraţi ca oamenii din care s-au transformat. Bătrânul crede neclintit în existenţa acestora. "Eram copil şi cineva ne-a turnat petrol în borhot. Părinţii mei s-or necăjit, că le-a făcut pagubă mare, aşa că or ţinut o săptămână de post să se afle vinovatu'. N-au trecut bine şase săptămâni că un unchi de-al meu s-o şi spânzurat. El aruncase petrolul, că avea o duşmănie pe tata". Bătrânul spune că sinucigaşul s-a transformat în strigoi. "Neamurile vorbeau că venea noaptea acasă şi făcea larmă ca fiarele. Greu au scăpat de el, numai cu slujbe şi rugăciuni", povesteşte bătrânul. Traian susţine că astfel de poveşti se pot găsi la fiecare casă din sat, "da' oamenii nu vorbesc, că se tem c-or fi luaţi de proşti".

Slujbe peste slujbe
Sat izolat, întins peste dealuri, Dumbrăviţa de Codru are 380 de locuitori la circa 150 de case. Majoritatea sunt bătrâni singuri. Tineretul s-a tras la oraş sau a luat drumul străinătăţii. Dumbrăviţenii trăiesc din munca puţinului pământ arabil şi creşterea animalelor, cu care mai mult se chinuie. În tot satul, doar patru fântâni, săpate la mare adâncime, dau apă potabilă. În anii mai puţin ploioşi acestea seacă, aşa că localnicii sunt nevoiţi să care apă cu cisternele ca să îşi poată ţine vitele.
Strigoii sunt o belea în plus, însă la fel de reală ca izolarea şi secetele. "Nu este săptămână lăsată de la Dumnezeu să nu vină oamenii cu tărâţe şi cu apă pentru vaci, să le sfinţesc ca să nu le mai ducă strigoii laptele", spune Adrian Nistor, preotul satului. Părintele nu încurajează credinţele ţăranilor în strigoi, dar e convins că "aşa cum există Binele, există şi Răul", aşa că le binecuvântează mâncarea dobitoacelor de câte ori îl roagă sătenii.

Strigoii vii şi morţi

Cu originea în latinescul "strix", însemnând pasăre de noapte care sperie copiii, termenul "strigoi" este derivat din italienescul "striga", adică vrăjitoare, şi desemnează sufletul unui om care se transformă pe timpul nopţii într-un animal sau o apariţie fantomatică.
Moroi, fraţi-lunateci, vârcolaci, siscoi, bosorcoi, fantome, draci, spiriduşi, vampiri, pricolici sau tricolici, sunt doar câteva din cele peste 20 de nume cu care românii şi-au botezat ne-morţii din poveştile de groază. Folclorul românesc vorbeşte despre două feluri de strigoi: vii şi morţi. "Strigoii vii sunt oameni care, periodic, peste noapte, se transformă în câine sau lup şi fură mana vacilor sau mana grâului până dimineaţa, când îi sperie cântatul cocoşilor şi se retrag. Strigoii morţi, sau moroii, sunt mai periculoşi pentru că pot provoca mari pagube gospodăriilor, omorând animale sau întorcându-se după cineva drag", zice Crăciun Parasca, consilier în cadrul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Bihor. Tradiţia populară menţionează, ca arme de apărare împotriva moroilor, bătăile de tobe sau zgomotele puternice, slujbele de exorcizare sau plantele puternic mirositoare ca usturoiul, busuiocul sau leuşteanul. În cazuri extreme, spun legendele, moroii pot fi liniştiţi doar dacă inima le este străpunsă cu o ţepuşă.

Bihoreanul