Informaţii despre Oradea şi jud. Bihor

Ziarista franceza Florence Aubenas, eliberata dupa 157 de zile de captivitate in Irak, a prezentat, intr-o conferinta de presa desfasurata ieri, o cronologie detaliata a evenimentelor petrecute dupa rapirea sa, pe 5 ianuarie, la Bagdad. Florence a declarat, inca de la inceput, ca nu isi propune sa ascunda nici un amanunt, dar exista multe aspecte pe care nu le cunoaste si nici nu a fost informata despre ele. Aubenas a relatat ca "a fost bauta" de gardieni, dupa ce acestia au acuzat-o ca a discutat cu un alt ostatic. Ziarista de la Liberation a mai adaugat ca barbatul prezentat drept "seful" gardienilor care o detineau a confirmat faptul ca gruparea este formata din sunniti, membri ai unei "miscari religioase".

Referitor la o declaratiile celor trei jurnalisti romani care au spus, in ziua eliberarii lui Florence, ca ar fi fost "colegi de captivitate", jurnalista franceza spus: "Am citit afirmatiile lui Marie Jeanne din Liberation. Nu pot sa fiu decat fericita pentru faptul ca cei trei sunt liberi, dar, situatia mea delicata de acum, ma face sa afirm ca am fost intemnitata cu ghidul meu, Hussei. Nu spun aceasta pentru a proteja «agentul 007» sau diferite personaje din birouri dar acesta este adevarul".

Ziaristii romani nu sunt surprinsi de cele spuse de Florence. "Exista motive serioase si de siguranta. Nu vrem sa punem pe nimeni in pericol", a declarat Marie-Jeanne Ion, cu privire la atitudinea lui Aubenas.

Marturia mea se va limita la povestea captivitatii mele.

La inceputul lui ianuarie, impreuna cu Hussein am decis sa facem un subiect legat de Fallujah. Orasul era inchis, toti localnicii erau plecati, nu era nimeni acolo. Si am fost luati, rapiti, de pe strada. Hussein, care era insotitorul nostru, avea contacte foarte bune cu organizatiile nonguvernamentale din Irak. Avea o intalnire programata, undeva, intr-un camp de refugiati, la ora 5 dimineata. Noi am fost blocati la intrarea in acest loc. Erau niste garzi irakiene care ne-au cerut cartea verde a vehiculului. Nu s-a putut prezenta cartea verde. Am avut mai multe tentative de a intra din nou in campus, nu s-a putut, din cauza lipsei cartii verzi. Hussein s-a dus cu garzile sa faca rost de cartea verde iar eu am incercat sa fac legatura cu ziarul. Cand tocmai facusera rost de cartea verde, i-au blocat o masina, au iesit patru persoane, i-au spus sa urce in masina lor. L-au acuzat pe Hussein ca le-ar fi furat banii si ca vor sa verifice daca, intr-adevar, Hussein a luat ceva, sa arate ce bani are la el. Am ajuns intr-o casa din Bagdad, acolo, pe un pat, era un baiat de 18 ani care ne-a spus ca se fac verificari, ce vor dura jumatate de ora. I-am intrebat care era situatia si ne-a spus sunteti prinsi, sunteti rapiti.


«Ne-au bagat intr-un fel de pivnita»

Din acel moment, am fost dusi intr-o a doua casa si imediat a aparut un personaj care ne-a inchis intr-o incapere si ne-au spus sa ne scoatem hainele si sa ne imbracam cu hainele care ni s-au dat. M-au obligat sa cobor intr-un fel de pivnita si mi s-a spus aici este locul tau, aici te vei instala. Era un fel de caberna, un fel de pivnita, mi-e greu sa descriu pentru ca aveam o banda legata la ochi. Nu era lumina, era complet intuneric, nu se auzea nici un zgomot, auzeam perfect, insa, picaturile de ploaie care se scurgeau. Singura lumina era o raza de lumina care intra pe aerisire. Pentru mine era inimaginabil ce s-a intamplat. Nici prin minte nu mi-ar fi trecut ca din acest moment nu o sa mai fiu transefarat in alta parte si va trebui sa raman aici. De multe ori, prizonierii sunt trasferati dintr-o parte in alta, nu-mi imaginam ca nu voi mai parasi aceasta pivnita.

Nu cunosteam conditiile de detentie. Eu eram optimista de felul meu. Credeam ca acolo este o anticamera la ceva, ca cineva ma asteapta. Nu stiam cine este grupul care ma detinea, care ne prinsese. Eram socata.


«M-au botezat Leila»

Dupa doua zile, credeam ca ma vor scoate de acolo, dar orele treceau. Eram cu picioarele legate si aveam voie doar de doua ori la toaleta. La pranz mi se aducea o farfurie de orez. Pe 10 ianuarie, mi s-a explicat ca ma numeam Leila, ca voi raspunde doar la acest nume si ca nu am voie sa ma adresez decat garzii mele. Mi s-a spus ca urmeaza un fel de proces. Am fost intrebata despre problema palestiniana si de trupele americane din Irak. Am auzit o alta voce, iar interpretul mi-a spus ca este a sefului. Am incercat sa ma apar cum am putut. Am fost chestionata si mi s-a spus sa raspund ca si cum as face un articol. Apoi, argumentul a fost ca am intalnit anumite persoane in ambasada si vroiau detalii despre asta. Stiau ca aveam niste intalniri cu niste persoane din ambasada. Am raspuns ca nu stiu nimic si ei au zis ca isi rezerva dreptul de a da verdictul. Nu am ce povesti foarte mult despre viata din pivnita. Pur si simplu, numaram pasii pe care ii auzeam. Erau 24 de pasi si au fost 80 de cuvinte pe care le auzeam. Cuvinte uzuale, de genul buna ziua, salamalecu, dar cam la atat se rezuma dialogul meu cu gardianul. Pe jos era o rogojina chinezeasca si nu aveam voie sa ma misc de acolo. Daca ma miscam prea mult pe rogojina eram pedepsita, se producea agitatie in jur. Era foarte greu, mai ales din cauza lipsei oxigenului. La un moment dat, m-am miscat mai mult pe rogojina cu pricina. S-a produs o zarva mare si de atunci mi-am impus sa ma misc strict cat este nevoie. La capatul mai multor zile, au auzit un om care s-a asezat in fata mea. Mi s-a spus ca daca vorbeam cu acest om voi fi pedepsita.


«Mi-au spus ca sunt numarul sase»

Cam dupa 10 zile, pe 17 ianuarie, au venit doua garzi sau cam asa ceva, si s-a afirmat ca am vorbit cu persoana aceea, din fata mea. Eu am negat asta, de frica sa nu fiu pedepsita. Atunci mi s-a spus ca am voie sa vorbesc cu persoana. Nu imi venea sa cred. La un moment dat, eram in fata a 10 persoane cu care nu am vorbit, pentru ca stiam regulile. La cateva zile am fost scoasa afara, mi s-a spus Leila si pe urma mi se spunea numai numarul sase. M-am bucurat mult ca mi s-a spus Leila. Am auzit: "Leila, la toaleta!". La un moment dat, eram cu fata la perete si aveam mainile legate. Apoi mi s-a spus ca voi vorbi cu boss-ul. Mi s-a spus "nu se ajunge la nici o intelegere cu ambasada voastra si o sa facem un video". Mi s-a parut ca nu stiau bine ce vroiau. Ma gandeam deja ce sa spun. Eram bucuroasa ca pot spune ca ma numesc Florance Aubenas si ca lucrez in Franta. Ma gandeam ce voi accepta, ce nu voi accepta... Vroiam sa nu nu ma enervez, imi spuneam asta tot timpul. Eram bucuroasa ca se vor face aceste video-uri, ca sa fiu vazuta. Gardianul care ma pazea imi spunea cu mana pe Coran ca nu voi fi executata.


«M-au intrebat daca vreau sa ma vad pe Al-Jazeera»

Eu ma incurajam singura si, totusi, mi-era frica, nu stiam daca sa cred sau nu. Gardianul mi-a spus atunci ca, daca va fi vorba de un ultimatum, vom fi amandoi in aceeasi situatie. M-a intrebat atunci daca vreau sa ma vad pe Al Jazeera. I-am raspuns ca nu tin neaparat, ca vreau sa-mi revad familia. Ma gandeam la mama, la sora mea, ma simteam ca intr-o agonie. Mi s-a spus "Bine, vom vedea daca vom putea merge la ambasada". Apoi am coborat din nou in pivnita mea si viata a continuat in aceeasi maniera. N-am ce sa spun mai mult. Eu tot timpul asteptam. Fusesem scoasa in fata unui proces, Ayatollahul mi se pare ca a vorbit in fata mea, insa eu nu am avut voie sa ma adresez decat unei singure persoane, unui anumit gardian. Pe 6 februarie, imi aduc bine aminte data pentru ca e aniversarea mea, deodata, am fost apelata "Leila, la toaleta". Era chir vocea sefului. El numit de catre ceilalti Hagi – este aici un apelativ de respect pentru cei care au reusit sa faca pelerinajul la Mecca.


«Au spus ca fac parte din mujahedini»

Mi s-a parut riscant dar, totusi, am incercat sa intreb despre ce grup e vorba, din ce grupare fac parte. Mi-a raspuns ca face parte dintre mujahedini, dintre combatanti. Asa s-a prezentat el. Mi-a spus ca este mujahedin si combate americanii din Irak. N-am putut sa intreb mai multe pentru ca nu eram la interviu. Mi-a spus ca voi afla in curand daca vor evolua lucrurile bine. Mi-a mai spus ca face parte dintr-o miscare religioasa care lupta impotriva prezentei americane in Irak si m-a intrebat ce cred, daca este siit sau sunnit. I-am raspuns ca pentru orice persoana care cunoaste Irakul este usor de dedus ca este sunnit. M-a intrebat de ce si i-am spus ca siitii nu rapesc jurnalisti. Asta am stiut eu sa-i raspund. Dupa aceea, a desfacut niste saci de plastic si mi-a dat niste chipsuri. Dupa ce am mancat aceste chipsuri, dupa doua zile, el a revenit si mi-a spus: "OK, o sa facem totusi o inregistrare video. Ambasada intreaba de tine". M-am bucurat ca am putut totusi sa ma misc, ca pot sa merg la ambasada si pot sa-l ascult in direct pe presedintele Chirac. Mi-au zis "OK, inteleg ca vrei sa comunici cu cei din tara, spune-ne care este adresa de e-mail a presedintelui Chirac". M-am blocat, pentru ca nu stiam adresa de e-mail a presedintelui. Mi-au spus ca ei stiu ca exista un partid de opozitie in Franta si au intrebat daca e adevarat. Acum intrebarea ma face sa glumesc dar atunci nu m-a facut deloc sa rad de aceste intrebari. M-a intrebat ce face acest partid de opozitie, se prezinta la alegeri? Le-am spus ca nu am idee. Atunci mi-au zis "OK, te va contacta domnul Julia". Mi s-a spus ca il voi vedea in direct pe video pe domnul Julia. Mi-am spus "imposibil, vor sa rada de mine". Am fost sigura ca rad de mine, ca ma cred nebuna. Mi s-a spus ca domnul Julia este cel din cealalta rapire, o persoana pentru care negocierile au fost prelungite. Atunci a izbucnit: "Sunteti o ostatica zero, de valoare zero. Nu aveti valoare ca ostatica. Nu intelegeti nimic". Si am zis "Bine, sunt". Acest tip a fost umilit si a vrut sa se razbune. Mi-a spus ca Hagi vrea sa se razbune intr-o maniera sau alta, pentru ca a fost umilit, iar eu voi fi folosita pentru a face sa inteleaga ce vroia Guvernul nostru. Le-am spus "Nu va suparati, dar nu e posibil, eu nu pot sa fac asa ceva, e ridicol". A incercat sa-mi dea niste argumente dar, revazand acum filmul acelui moment, i-am zis "nu se poate, n-am ce sa zic". Si a zis "OK". Si atunci m-am prezentat, "sunt Florence Aubenas, de la Liberation, sunt bolnava, mi-e rau si va rog sa ma ajutati". Citeam cuvant cu cuvant ce aveam in fata. "Chiar daca sunt o ostatica de valoare zero va spun ca ma simt rau, sunt bolnava". Intr-un final s-a enervat si mi-a spus ca isi pierde dupa-amiezele cu mine, sunt o pierdere de vreme pentru el si m-a trimis inapoi in pivnita mea. Eu incercam sa raman calma, m-am asezat din nou e rogojina.


«Trebuia sa fac un mesaj pentru premier»

La sfarsitul lunii februarie, din nou eram chemata "Numarul sase, la toaleta". Am iesit afara, era foarte suparat interlocutorul meu: "Pana acum, am ascultat tot ce mi-ai zis dar nu cred nimic", mi-a spus el. Trebuie sa faceti un mesaj adresat domnului premier. Am simtit ca cineva se apropie de mine, fiindca ii simteam suflul. Am simtit ca se uita la mine de foarte aproape. Cand esti intr-o situatie de-asta de detentie prelungita te deprinzi foarte repede sa nu te mai misti. Am vazut ca ii convenea aceasta inspectie, el era bine, eu eram aproape paralizata din cauza acestui obicei pe care mi-l facusem, de a nu ma misca. Eu eram intr-o forma medie, in timp ce el bea o Coca light in fata mea. Incerca sa se poarte normal. Am vazut ca ii convine starea de oboseala si stresul in care ma aflam, pentru a face o filmare video. Mi-a zis "Iata, acum o sa lansam un ultimatum". Am fost de acord sa facem ultimatumul pe care il propuneau. Mi-a spus ca important este sa apuc sa vad aceste casete pe care le vor face acum. M-a pus din nou sa repet de 20 de ori acelasi text.


«Am stiut ca vom pleca»

Simteam ca am si o greutate legata de picioare si nu stiam ce pana m-am prins ca este Coranul pe care mi l-au legat de picioare. Gardianul era foarte multumit de isprava lui si mi-a spus ca intr-o saptamana voi fi libera. Am asteptat o saptamana, am numarat zilele, iar la ora 11, in ziua respectiva, am fost chemata la toaleta. Deja nu mai eram la fel de entuziasta, incepusem sa ma indoiesc. Mi s-a spus ca tratativele merg prost. Dar mi-a promis din nou ca saptamana viitoare voi fi eliberata. A mai trecut o saptamana si inca doua zile. La sfarsitul lunii martie, mi s-a spus ca s-a schimbat tactica, ca nu voi mai vorbi cu domnul Julia si se va proceda altfel. Dupa un timp am fost chemati la toaleta impreuna si atunci am stiut ca vom pleca.


Aubenas: «Stiu ca mai sunt si alti ostatici detinuti acolo»

Intrebata daca ar mai tebui sa plece sau nu jurnalisti in Irak, Florence a spus: "Cred ca acest tip de jurnalism e periculos. Cred ca daca jurnalistii merg acolo, trebuie sa studieze si sa-si ia toate masurile de precautie.

Ziarista franceza a mai spus ca s-ar intaorce, probabil in Irak, abia peste 10 ani. De asemenea, Aubenas considera ca s-a schimbat in tot acest timp. Este acum mai vorbareata, a slabit 12 kilograme. Un aspect important adus in discutie a fost acela ca ea stie ca "mai sunt si alti ostateci detinuti acolo".


«Am fost detinuta doar cu Hussein»

"Am citit in "Liberation" declaratia jurnalistilor romani, pe care eu ii respect foarte mult. Modul in care au evoluat ei a fost altfel, a fost un decalaj, nu stiu…In aceasta poveste, cred ca fiecare a inteles ca situatia e foarte delicata. Eu am fost detinuta impreuna cu Hussein - asta este tot ceea ce pot sa spun -, nu pentru ca mi-ar fi cerut autoritatile franceze sau "Agentul 007" sau pentru ca vreau sa protejez pe cineva. E tipul de raspuns pe care pot sa-l dau", a spus Florence Aubenas.

Intrebata daca are cunostinta ca rapitorii le-au dat jurnalistilor romani nume diferite si niste numere - 8, 11 si 99 -, asa cum i se dadusera si ei pe timpul detentiei, Aubenas a raspuns sec "nu". Jurnalista a subliniat ca nu poate relata decat ceea ce a trait personal. "Eliberarea a cazut din cer si nu stiu ce si cine a ajutat in aceasta privinta", a spus ea.


«Am lasat unui gardian verigheta si altuia ceasul»

Hussein mi-a spus atunci ca ar trebui sa le lasam un cadou si ma gandeam ca acolo e o traditie sa lasi ceva cand pleci. Aveam doi gardieni, unuia i-am lasat verigheta si altuia ceasul. Aveam 80 de dolari in portofel si ne gandeam daca sa le lasam acesti bani – credeam ca e cam mult. Cei doi mi-au spus insa ca nu e nevoie de nimic si eu nu am insistat. Apoi am plecat de acolo intr-o masina. A mers foarte simplu:celor care ne opreau in intersectii le spuneam ca sunt jurnalista si ca Hussein e sofer. Ne temeam cel mai mult de masinile capcana, care sunt cu zecile in Bagdad.

Apoi ne-au intrebat daca ne e foame si ne-au oferit un pui fript. Dupa aceea ni s-au legat din nou ochii si am fost mutati in alta masina, moment in care am crezut ca mi se va trage banderola pe ochi si un glont in cap. Mi s-a spus sa tac. Dupa o vreme, am putut vedea o masina, care s-a apropiat. Era masina Ambasadei Frantei in Irak.








Gardianul