Informaţii despre Oradea şi jud. Bihor

Îngerul nevoinţelor pe umeri luându-l, lui Hristos ai urmat, Cuvioase Ioane!

„Îngerul nevoinţelor pe umeri luându-l, lui Hristos ai urmat, Cuvioase Ioane! În peşteră nevoindu-te, cu răceala pietrei te-ai împrietenit şi podoaba pustniciei ai dobândit. Pentru aceasta în cântări te lăudăm zicând: Bucură-te, Preacuvioase Părinte Ioane, lauda Prislopului!”
(Condacul sfântului).





Se spune, în părţile Haţegului, că un tânăr, pe numele Ioan, a părăsit casa părintească din satul Silvaşul de Sus, şi s-a decis să trăiască alături de călugării de la Prislop, devenind şi el călugăr. Ducea o viaţă aleasă, de rugăciune, muncea şi săvârşea fapte bune. Din păcate, nu se cunoaşte cu exactitate vremea în care a trăit. Istoricii vorbesc de secolul al XV-lea sau de prima jumătate a celui următor. În tradiţia populară, este numit şi Sfântul Ioan de la Silvaş, după locul naşterii sale.





Moarte misterioasă şi prematură


După câţiva ani, Ioan a decis să se desprindă cu totul de cele lumeşti. A dorit o viaţă liniştită, retrasă cu totul de lumea înconjurătoare. Ioan a găsit un loc, situat cam la 500 de metri de mănăstirea Prislop, pe malul abrupt al râului Silvuţ (sau Slivuţ). Aici şi-a săpat singur, cu dalta, o chilie în piatră, cunoscută şi astăzi sub numele de „chilia” sau „casa sfântului”. Aici el şi-a petrecut restul zilelor rugându-se necontenit, sporind şi mai mult în sfinţenie. Propotopul Ioan Buzdugan de la Protopopiatul Haţeg spune că: „Numai Dumnezeu ştie cum şi-a săpat chilia acolo!”. De pe atunci era foarte căutat de credincioşi, care îl considerau un sfânt în viaţă pentru mulţimea vindecărilor care aveau loc după ce se Ioan se ruga pentru cei care veneau să-i ceară ajutor. Tradiţia populară spune că Sfântul Ioan de la Prislop a sfârşit prea devreme. Unele poveşti spun că a fost împuşcat din greşeală, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, de doi vânători, care au tras înspre chilia sa în timp ce îşi făcea o fereastră. Alte poveşti spun că a fost confundat cu o fiară sălbatică de doi vânători, aflaţi pe versantul celălalt al prăpastiei şi care l-au împuşcat, fără să ştie cine era. Aşa s-a săvârşit din viaţă cuviosul sihastru sau Sfântul Ioan de la Prislop. Rudele i-au ridicat trupul din peşteră şi l-au depus în biserica de la Silvaş. Vestea despre viaţa sa aleasă şi despre moartea lui tragică a ajuns până în ţara Românească, de unde au venit câţiva cuvioşi călugări, care i-au cerut trupul de la rude, pe care l-au dus într-o mănăstire de acolo, dar nu ştie care este aceasta. Credinţa în Sfântul Ioan de la Prislop s-a întărit şi mai tare după moartea sa. De altfel, povestea lui este menţionată încă din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea de cronica în versuri intitulată „Plângerea sfintei mănăstiri a Silvaşului, din eparhia Haţegului, din Prislop”, scrisă de ieromonahul Efrem. În orice caz, el nu trebuie confundat cu egumenul Ioan care a cârmuit mănăstirea în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, iar în anul 1585 a fost ales mitropolit al Transilvaniei, cu scaunul în Alba Iulia, unde a rămas cam până în anul 1605.





A devenit sfânt după 1989


În cartea sa, „Sfinţi Români”, Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu spune că Ioan de la Prislop a fost, este şi va fi - pentru credincioşii din părţile Haţegului şi Hunedoarei - o pildă vie de sfinţenie, iar „chilia” sau „casa” lui rămâne mereu un loc de pelerinaj şi de reculegere sufletească pentru toţi cei ce caută cuvânt de mângâiere şi de întărire în locurile de mare frumuseţe naturală ale Prislopului, în care au trăit atâţia cuvioşi călugări cu viaţa aleasă şi plăcută lui Dumnezeu. La trei ani după decembrie 1989, Ioan de la Prislop este canonizat oficial printr-o hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din data de 20 iunie 1992. Pomenirea lui se face în ziua de 13 septembrie. Este înscris în sinaxar şi în calendarele Bisericii Ortodoxe Române. La peştera Sfântului Ioan de la Prislop oamenii vin şi astăzi să se roage. Ajunşi din toate colţurile ţării sau din străinătate, mulţi sunt impresionaţi de viaţa plină de pioşenie şi dreaptă credinţă a celui care a decis în urmă cu patru - cinci secole să trăiască în sihăstrie, într-o chilie făcută cu mâna lui, şi să se roage pentru îndreptarea păcatelor lumii. Câţiva dintre credincioşii pe care i-am întâlnit în chilia lui Ioan de la Prislop au povestit că vin an de an aici, pentru că rugăciunile care le-au închinat Sfântului au făcut minuni pentru ei. Din păcate, nu există nici o scriere a Sfântului.



Servus Hunedoara